Budismul Mahayana
„Budismul Carului Mare (în sanscrită Mahayana sau «Marea cale»
de propășire) este o ramură a budismului care se dezvoltă începând cu secolul I
d. Hr. Ca o reacție împotriva austerității și rigorii budismului așa cum este
el practicat de către primii discipoli ai lui Buddha, Mahayana proslăvește un
budism mai popular și mai puțin intelectual decât cel al Carului Mic. Buddha
este venerat, alături de numeroși sfinți și numeroase divinități, ca un zeu
care aduce bunăstare. Printre sfinții cei mai venerați figurează [...]
Boddhisattva, sfinți care au atins Nirvana, dar care-și întârzie intrarea în
Beatitudine pentru a mai salva oameni. Călugării Carului Mare au instituit o
liturghie și un ansamblu complex de rituri, -posturi periodice, adorarea
relicvelor, a făcliilor, a ornamentelor-. Trebuie să subliniem că Mahayana
conservă ideiile esențiale ale budismului referitoare la suferință, caracterul
nepermanent al formelor și irealitate «Sinelui» (adică a individului). Dar el introduce, cu ajutorul riturilor
accesibile poporului, o dimensiune alturistă, de grijă pentru oameni, care
constituie perspective lui cea mai nobilă. Această doctrină este astăzi preponderentă în Tibet, în China, în
Japonia și în Vietnam.”[1]
[1] Lan Ts’ ing Vat, Angkor, Birmania, Thailanda, Colecția
Călătorii în timp, Traducere Constantin Ionescu-Boeru, Editura Prietenii
Cărții, București, 2000, pp. 190-191.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu